Avocații tăi în cazuri complexe de civil și penal

Este inteligența artificială atât de avansată pe cât se spune, astfel încât să fie necesară reglementarea unui drept special al inteligenței artificiale?  Dacă răspunsul este unul afirmativ, se poate merge atât de departe încât să răspundă ”personal” sistemul de inteligență artificială?

Pare greu de crezut acum că într-o zi roboții/sistemele cu inteligență artificială proprie vor putea avea o identitate, o personalitate juridică recunoscută cu drepturi și obligații similare oamenilor.

Puterea inteligenței artificiale și efectele acesteia vor putea fi controlate din punct de vedere legislativ, însă în prezent ne aflăm într-o zonă de testare, creionându-se doar niște bariere ideologice, bazate pe folosirea inteligenței artificiale cu bună-credință, cu scopul clar definit că inteligența artificială  trebuie folosită și controlată de om.  

Definirea inteligenței artificiale reprezintă o preocupare continuă a specialiștilor, care încearcă să cuprindă trăsăturile acesteia cât mai aproape de realitate. Astfel, în literatura de specialitate, inteligența artificială a fost definită ca fiind  "capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăţa din astfel de date şi de a folosi ceea ce a învăţat pentru a-şi atinge obiective şi sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă" [1]. O altă definiție exprimată este aceea că ”inteligența artificială reprezintă așadar capacitatea mașinilor sau a computerelor de a îndeplini atribuții asociate în mod obișnuit cu inteligența umană sau, altfel spus ”este vorba despre inteligență artificială atunci când o mașină se comportă într-un mod care ar putea fi considerat inteligent, dacă ar fi vorba de un om”. [2]  

În opinia mea, aceste definiții sunt doar parțial adevărate, deoarece sistemele de inteligență artificială nu au o inteligență autonomă 100%, ci se raporRtează întotdeauna la ”bagajul de cunoștințe” și la ”educația” primită.

Ele funcționează mai mult ca niște motoare de căutare performante, care preiau ”de bune” informațiile pe care le găsesc pe internet sau în sursa proprie de informații și le prelucrează în funcție de instrucțiunile primite.

Cu alte cuvinte, sistemele de inteligență artificiale trebuie înțelese ca fiind, pe de o parte limitate la datele la care au acces și la instrucțiunile primite din partea arhitectului lor, dar pe de altă parte capabile să producă de fiecare data un răspuns la solicitarea primită, chiar dacă acesta este pură fabulație.

Din aceste motive, apreciez că sistemele de inteligență artificiale trebuie să fie programate corect și cu bună-credință, pentru ca rezultatul să fie unul cu adevărat inteligent și cât mai aproape de realitate. Putem asimila acest proces de programare cu un veritabil proces de învățare și educare a sistemelor de inteligență artificială. De altfel, consider ca această educare este chintesența reglementării dreptului inteligenței artificiale. Cu cât un sistem de inteligență artificială este lăsat liber sau în mâna unor persoane incapabile/nepregătite să îl educe, cu atât consecințele punerii pe piață ale acestuia vor fi periculoase și imprevizibile.

Pentru o definiție corectă a inteligenței artificiale, nu trebuie omis faptul că anumite sisteme de inteligență artificială pot constitui mai mult decât un sistem informatic care analizează date, deoarece pot avea capacitatea de a crea, de a se dezvolta, de a se reproduce, de a avea propria rațiune, de a avea o viață (durată).

Astfel, cred că o definiție mai apropiată realității este aceea că un sistem de inteligență artificială reprezintă un instrument tehnologic care imită comportamentul uman, creând impresia unei persoane inteligente, fără a însemna automat că și este una.

Pentru crearea unui sistem conform de inteligență artificială trebuie să existe un adevărat proces de producție în spate, care implică costuri semnificative, pentru a reduce riscurile scoaterii  acestuia pe piață.

În linii mari, sistemele de inteligență artificială se împart în două mari categorii: cele care doar analizează datele puse la dispoziție și le prelucrează, și cele generative, care pot aduce propria contribuție, pornind de la informațiile/datele pe care le-au prelucrat.

În funcție de tehnicile și abordările aplicabile, sistemelor de inteligență artificială sunt împărțite în : a) abordări de învățare automată; b) abordări bazate pe logică și cunoaștere, inclusiv reprezentarea cunoștințelor, programare inductivă, baze de cunoștințe, motoare inductive și deductive, sisteme de raționament (simbolic) și de expertiză; c) abordări statistice, estimări bayeziene (probabilitatea apartenenței evenimentelor și a obiectelor la o anumită grupă potrivit teoremei matematicianului Thomas Bayes), metode de căutare și optimizare.[3]

De asemenea, s-a opinat[4]  că au fost identificate 7 tipare de aplicarea inteligenței artificiale, care pot coexista în cadrul aceluiași sistem de inteligență artificială:

1. ‍Hiperpersonalizarea – implică dezvoltarea unui profil individual(pentru conturile de streaming, în funcție de preferințe, pe conturile desocializare, comerț online, stabilire punctaj acordare credite, stabilire punctaj pentru selectare ca forță de muncă etc.);
2. ‍Conversațiile și interacțiunile umane – implică interacțiunile dintre mașini și oameni prin diverse metode, cum ar fi voce, imagini, text; ‍
3. Aplicații car utilizează detectarea modelelor și anomaliilor – identifică modele în date și în conexiuni între punctele date pentru a vedea dacă se potrivesc sau dacă sunt o anomalie ( model folosit pentru a detecta fraude financiare, spălări de bani, achiziții în sume și locații neobișnuite, etc.);‍
4. Recunoașterea – folosește învățarea automată și alte abordări cognitive pentru a identifica și determina obiecte sau alte date din imagini video, audio, text, etc. (folosite pentru a verifica identitatea cuiva, pentru a monitoriza mișcarea oamenilor, pentru deblocarea telefoanelor mobile, etc.); ‍
5. Sisteme care folosesc învățarea automată și alte abordări cognitive, care permit sistemelor da a repeta și de a învăța din erori, în scopul de a găsi soluția optimă la o problemă (jocuri – șah, jocul GO, licitații în timp real, etc.);
6. Analiză predictivă și suportul de decizie – sunt folosite pentru a putea prezice rezultate viitoare (meteo, stabilire de predicții bazate pe evenimentele anterioare); ‍
7. Sisteme autonome – sunt sisteme hardware și software fizice și virtuale care sunt capabile să îndeplinească o sarcină, să atingă un scop, să interacționeze cu mediul înconjurător și să atingă un obiectiv cu diferite grade de implicare umană (ex. vehicule autonome).

Indiferent de tipul de sistem de inteligență artificială, acesta trebuie programat nu numai cu bună-credință, ci în mod imperativ cu concursul efectiv și direct al profesioniștilor domeniului  în care acesta activează, fiind obligatorie o perioadă de testare internă, iar mai apoi, în urma acreditării de conformitate atât în ceea ce privește managementul și calitatea produsului, acesta să fie scos pe piață.

Din păcate, în acest moment în România nu există niciun operator de acreditare ISO/IEC 42001.

De lege ferenda, apreciem că se impune condiționarea scoaterii pe piață a unui produs care se bazează pe sisteme de inteligență artificială ca la crearea acestuia să fie participat efectiv specialiști în domeniul pentru care a fost creat produsul software.

Prin Regulamentul 1689/13-iun-2024 de stabilire a unor norme armonizate privind inteligența artificială, care va intra în vigoare pe părți la date diferite,  s-a realizat un  o clasificare a sistemelor de inteligență artificială în funcție de riscuri, de capacitatea de prelucrare de date, de utilizatori (instituții publice sau private), fiind enumerate în mod expres practicile interzise și sancțiunile aplicabile.[5]

Astfel, sunt interzise sistemele de inteligență artificială care : i) folosesc tehnici pentru a modifica în mod substanțial pragul conștiinței unei persoane, pentru a modifica în mod substanțial comportamentul acesteia, care ar putea cauza prejudicii fizice sau psihologice persoanei respective sau unei terțe părți; ii)exploatează vulnerabilități fizice sau psihice al unui grup de persoane pentru a le schimba comportamentul; iii) când se bazează pe un sistem de evaluare socială; iv) când permit identificarea biometrică la distanță în timp real, în zone accesibile publicului în scopul aplicării legii (cu excepția cazului în care se caută victimele unei infracțiuni sau prevenirea unei amenințări specifice, substanțiale și iminente, ori când există autorizare în acest sens).

Totodată, prin același regulament au  fost definiți ”actorii”  de pe piața inteligenței artificiale ca fiind furnizorul, importatorul, distribuitorul, persoana care introduce produsul pe piață, implementatorul.

În prezent, oricine poate să își creeze propriul agent IA, cu ajutorul programelor care codează pentru tine, care poate fi unul limitat, să răspundă anumitor întrebări prestabilite ale clienților (sub forma de chat), până la a scrie draft-uri de contracte sau chiar cereri de chemare în judecată, pe baza informațiilor pe care le primește.

Marile companii creatoare de sisteme de inteligență artificială sunt într-o cursă contra cronometru de a scoate cel mai bun model de inteligență artificială de uz general pe piață, sens în care au accesat baze de date enorme, asumându-și costurile cu drepturile de autor la nivelul a miliarde de dolari.

Însă, pot fi sistemele de inteligență artificială mai deștepte decât oamenii?

Prin faptul că un calculator l-a învins la șah pe campionul mondial nu înseamnă că este mai inteligent decât omul, ci doar ca prin sistemul de autoînvățare a reușit să exerseze la jocul respectiv mai mult decât omul. Un exemplu relevant pentru a înțelege sistemele de inteligență artificială este acela că a folosi un astfel de sistem te face mai rapid, nu neapărat mai deștept. Dacă ar fi implementat unui câine, acesta ar putea să facă tot ce știe într-un timp mai scurt, deci mai rapid, dar nu l-ar face mai deștept.

Înțelegea modului în care funcționează inteligența artificială este esențială pentru juriști, pentru că acești sunt cei care trebuie să creeze cadrul legislativ optim, care să asigure atât protecție eficientă, cât și coerciția necesară în cazul în care sistemele de inteligență artificială sunt folosite cu rea-credință, în detrimentul oamenilor.

În concluzie, era digitalizării este în plin avânt, fiind necesară o adaptare urgentă  a cadrului legislativ atât în ceea ce privește profesiile existente pe piață,  pentru ca acestea să poată fi exercitate digitalizat prin produse software specifice domeniului respectiv, cât și prin introducerea pe piață a unor produse tehnologice autohtone, conforme, create de juriști, medici, contabili, etc. care să ofere servicii de un înalt nivel profesional.            

[1] Problematica drepturilor omului, ca valori ale statului de drept, în contextul inteligenţei artificiale - Articole - SINTACT

[2] Elena Lazăr, DREPTUL INTELIGENȚEI ARTIFICIALE. O SCURTĂ INTRODUCERE, ed. Hamangiu, 2024, pag. 4

[3]  Andrei Duțu Buzura, Gabriel Manu, Sorana Popa, SPRE UN DREPT AL INTELIGENȚEI ARTIFICIALE. PREMISE. ACTUALITĂȚI. PERSPECTIVE, Ed. UJ, 2024, pag.47 – notă de subsol

[4] Andrei Duțu Buzura, Gabriel Manu, Sorana Popa, op. cit., pag. 48 – notă de subsol

[5] Cadrul juridic unional-european privind guvernanţa IA, stabilit prin AI Act[Regulamentul (UE) 2024/1689 din 13 iunie 2024] - Articole - SINTACT

‍

Noul Cod de procedură civilă (în continuare NCPC) reglementează nulitatea actelor de procedură civilă în cuprinsul art. 174-179.

1. Definiţie

O noutate adusă de NCPC o constituie introducerea definiţiei nulităţii actelor de procedură civilă, care până în prezent a fost concepută exclusiv de către doctrină, prin raportare la dispoziţiile art. 105-106 din actualul Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 174 NCPC, nulitatea actelor de procedură civilă reprezintă „sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă”.

Apreciem că definiţia nulităţii actelor de procedură civilă în forma reglementată de art. 174 NCPC este incompletă, întrucât nu face nicio referire cu privire la efectele acesteia asupra actelor de procedură anterioare sau ulterioare actului desfiinţat.

În acest sens, facem trimitere la una dintre numeroasele definiţii conferite nulităţii actelor de procedură civilă de către literatura de specialitate [1], definiție pe care o apreciem ca fiind cuprinzătoare: “nulitatea reprezintă o sancţiune ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se poate răsfrânge şi asupra actelor anterioare sau ulterioare” (subl. R.S.).

2. Clasificare

2.Nulitatea actelor de procedură civilă se clasifică potrivit art. 174 şi urm. NCPC după cum urmează:

a) nulitate absolută – atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public (art. 174 alin. 2); nulitate relativă – atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat (art. 174 alin. 3)

b) nulitate condiţionată – actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia (art. 175 alin. 1); nulitate necondiţionată – nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, şi se aplică în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentare procesuală, competenţa instanţei, compunerea sau constituirea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată, alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel (art. 176)

Deşi legiuitorul nu a reglementat expres şi alte forme ale nulităţii actelor de procedură civilă, limitându-se doar la a face trimitere la acestea (ex. nulitate totală sau parţială – art. 174, nulitate expresă – art. 175 alin. 2), este evident că clasificarea de mai sus nu este exhaustivă, completându-se cu:

c) nulitate expresă – atunci când sancţiunea nulităţii este prevăzută expres de lege [2] (ex.: art. 56 alin. 3 – nulitate absolută pentru lipsa capacităţii de folosinţă a părţii care a redactat actul, art. 83 alin. 3 şi 4 – nulitate absolută a recursului, a contestaţiei în anulare sau a revizuirii în cazul în care cererea a fost redactată  de o persoană care nu are calitatea de avocat, pentru persoanele fizice, art. 84 alin. 2 şi 3 – nulitate absolută a recursului, contestaţiei în anulare sau a revizuirii în cazul în care cererea a fost redactată  de o persoană care nu are calitatea de avocat sau de consilier juridic, pentru persoanele juridice, art. 153 alin. 2 – nulitate absolută a actelor efectuate fără respectarea procedurii de citare,  art. 162 alin. 5 – nulitate relativă a actelor efectuate ulterior citării prin publicitate, cu rea-credinţă, a uneia dintre părţi, art. 185 – nulitatea absolută a actului de procedură făcut peste termen, art. 196 coroborat cu art. 200 – nulitatea relativă [3] a cererii de chemare în judecată pentru lipsa numelui şi prenumelui, sau după caz denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia, ori semnătura părţii sau a reprezentantului,  în condiţiile prevăzute la al. 2 şi la art. 200 NCPC, art. 197 – nulitatea relativă a cererii în cazul netimbrării sau timbrării insuficiente a acesteia, art. 470 – nulitate relativă a cererii de apel pentru lipsa indicării hotărârii care se atacă şi a semnăturii, etc.); nulitate virtuală – sancţiunea nulităţii intervine chiar dacă nu a fost prevăzută expres de lege întrucât la întocmirea actului nu au fost respectate dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile pentru încheierea acestuia

d) nulitate totală – intervine atunci când sancţiunea afectează actul în întregime (ex. art. 56, art. 83 alin. 3 şi 4 , art. 84 alin. 2 şi 3, art. 185 alin. 1 teza finală  ș.a.); nulitate parţială – dacă sancţiunea afectează actul în parte (ex. art. 197)

e) nulitate proprie – dacă sancţiunea intervine pentru nerespectarea condiţiilor care privesc actul de procedură; nulitate derivată – dacă sancţiunea intervine ca urmare a desfiinţării unui alt act cu care se află în legătură

f) nulitate extrinsecă – atunci când au fost încălcate condiţii externe ale actului de procedură (privind capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competenţa instanţei, compunerea sau constituirea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată ș.a.); nulitate intrinsecă – atunci când au fost încălcate condiţiile proprii ale actului de procedură (ex. art. 83 alin. 3 şi 4, art. 84 alin. 2 şi 3, art. 196 alin.1 ș.a.).

3. Invocarea nulitații

‍Nulitatea se poate invoca fie pe cale de excepţie, fie prin exercitatea căilor de atac. Modalitatea de invocare a nulităţii diferă în funcţie de natura normei de drept încălcate – imperativă sau dispozitivă. Astfel, în situaţia în care este încălcată o normă imperativă sunt incidente dispoziţiile art. 178 alin. 1 NCPC privind invocarea nulităţii absolute. Potrivit acestui text de lege nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel.

Coroborând dipoziţiile art. 174 alin. 2 – care reglementează nulitatea absolută – cu cele ale art. 246 alin. 1 NCPC conform căruia „excepţiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică”, conchidem că nulitatea absolută poate fi invocată pe cale de excepţie procesuală absolută.

Prin urmare, dispoziţiile art. 178 alin. 1 se completează cu dispoziţiile art. 247 alin. 1 din NCPC, nulitatea absolută putând fi invocată, pe cale de excepţie, de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, nulitatea absolută poate fi invocată – pe cale de excepţie, în faţa instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi(art. 247 alin. 1 teza finală NCPC).

Chiar dacă regimul nulităţii absolute nu constrânge partea să invoce această sancţiune a actului procesual civil într-un anumit termen, legiuitorul a instituit obligativitatea părţilor să invoce toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute ( art. 247 alin. 3 NCPC).

Raportat la momentul invocării nulităţii absolute apreciem că textul art. 178 alin. 5 NCPC ar putea naşte controverse întrucât acesta prevede că “toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii”. Aşa cum am arătat anterior, nulitatea absolută poate fi invocată în orice fază a procesului civil, neputând fi vorba de aplicarea sancţiunii decăderii din acest drept așa cum prevede art. 178 alin. 5 NCPC..

Conchidem că dispoziţiile art. 178 alin. 5 sunt aplicabile exclusiv pentru cauzele de nulitate relativă. În acest sens a statuat şi literatura de specialitate [4].

În situaţia încălcării unei norme dispozitive, sunt aplicabile dispoziţiile art. 178 alin. 2-5 – privind invocarea nulităţii relative – coroborate cu art. 246 alin. 2 şi art. 247 alin. 2-3 NCPC, care reglementează regimul excepţiilor procesuale relative.

În ceea ce priveşte nulitatea relativă, legiuitorul distinge două situaţii, în funcţie de momentul efectuării neregularităţilor care pot atrage desfiinţare actelor de procedură.

Astfel, dacă neregularităţile sunt săvârşite până la momentul începerii judecăţii, nulitatea relativă trebuie invocată prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată (art. 178 alin. 3 lit.a NCPC).

Apreciem că se impune a se face distincție între momentul  efectuării neregularității  actului de procedură – anterior începerii judecății –  și termenul până la care poate fi invocată nulitatea relativă.

Se pune în mod firesc întrebarea care este momentul la care legiuitorul consideră începută judecata. În opinia noastră, momentul începerii judecății este momentul la care judecătorul constată că sunt îndeplinire condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată și dispune prin rezoluție comunicarea acesteia către pârât (art. 201 alin. 1 NCPC).

A doua situaţie este aceea privind neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, caz în care nulitatea va fi invocată la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea, sau, dacă partea nu este  prezentă, la termenul imediat următor (art. 178 alin. 3 lit. b) NCPC).

Dispoziţiile art. 178 alin. 3 lit. a) trebuie coroborate cu cele prevăzute la art. 247 alin. 2 NCPC, potrivit cărora „excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond”.

Astfel, art. 247 alin. 2 NCPC extinde termenul reglementat de art. 178 alin. 3 lit. a) pentru invocarea nulităţii relative, în sensul că, chiar dacă partea a fost prezentă la termenul de judecată la care s-a săvârşit neregularitatea, aceasta poate invoca excepţia nulităţii relative a actului de procedură şi la următorul termen de judecată.

Cel mai probabil în practică vor exista soluţii contradictorii în ceea ce priveşte aplicabilitatea celor două texte legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 178 alin. 4 NCPC reglementează posibilitatea părţii interesate de a renunţa tacit la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Reiterăm faptul că în cazul  nulităţii relative se prevede expres că partea trebuie să invoce concomitent, sub sancţiunea decăderii, toate cauzele de nulitate a actelor de procedură (art. 178 alin. 5 NCPC).

În concluzie, regimul juridic al nulităţii absolute nu a fost modificat prin NCPC, spre deosebire de cel al nulităţii relative a actelor de procedură civilă.

4. Efecte nulitații

‍Aplicarea sancțiunii nulității atrage lipsirea de efecte, în totalitate sau în parte,  atât a actului juridic desființat de la data întocmirii acestuia, cât şi a actelor anterioare sau ulterioare acestuia, cu care se află în legătură, indiferent dacă  nulitatea este relativă sau absolută.

În ceea ce privește nulitatea absolută se pune întrebarea dacă efectele sale pot fi înlăturate prin remedierea actului de procedură afectat de neregularități, sau dacă această posibilitate există doar în cazul nulității relative.

Din modul în care este formulat art. 177 alin. 1 NCPC rezultă fără putință de tăgadă că refacerea actului de procedură afectat de neregularități este posibilă doar în cazurile care atrag nulitatea relativă condiționată.

Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancțiune procedurală sau dacă se produce sau subzistă vreo vătămare.

În ceea ce privește nulitățile necondiționate, apreciem că nu este posibilă refacerea actelor de procedură întrucât sancțiunea se va aplica independent de existența unei vătămări. Totuşi, potrivit art. 179 alin. 4 NCPC, este posibil ca un act lovit de nulitate să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.

Nu în ultimul rând,  aşa cum am arătat anterior, nulitatea unui act de procedură poate produce efecte şi asupra actelor anterioare şi ulterioare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.  Deşi legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 177 NCPC că efectele nulităţii se pot întinde doar asupra actelor de procedură ulterioare actului desfiinţat, apreciem că sancţiunea poate afecta şi actele de procedură anterioare perfectării actului desfiinţat (spre exemplu casarea unei hotârâri judecătoreşti atrage desfiinţarea actelor de procedură anterioare pronunţării acesteia).

Având în vedere toate aspectele expuse anterior, putem concluziona că noua reglementare a nulităţii actelor de procedură civilă impune avocaţilor să adopte încă de la începutul procesului civil o atitudine intransigentă faţă de neregularităţile actelor de procedură.

‍

‍

[1] Ioan Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, ed. A III-a, Hamangiu, 2008, p. 22

[2] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Universul Juridic, 2008,  p. 338

[3] Deşi legiuitorul foloseşte un termen specific nulităţii absolute, apreciem că sancţiunea nu poate fi alta decât nulitatea relativă prin raportare atât la interesul ocrotit de norma juridică, care este unul privat, cât şi la posibilitatea părţii de a acoperi viciul cererii.

[4] Ioan Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol I., art. 1-449, C.H. Beck, p. 289